Orbirea – text de sală

for english scroll down

Ieri cred că am făcut o imprudenţă care aproape m-a omorît. Am plecat de la tine de la atelier. Îmi amintesc ca ţi-am spus că vreau să trag o ţigară şi să mă apuc de scris la text. Mi-ai zis că o să dureze vreo 2 ore după care n-o sa mai înţeleg nimic şi o să vreau să renunţ. După care mi-ai spus parabola cu asceţii şi maharajahul şi foamea. N-am înţeles-o. Mi se părea că n-are legătură cu ce vorbeam, că nu se aplică, mă-nţelegi... Însă parabolele sunt tocmai pentru ca să nu-nţelegi şi nu că sa se edifice ceva (să-mi aminteşti să vorbim despre asta). Ce nu ţi-am spus e că aveam de gînd să mă pun într-o situaţie ceva mai neobişnuită. Am ajuns la galerie cu o respiraţie accelerată, febrilă. Mi-am spus că aştept să plece toţi  şi mă pun în camera din dreapta  (unde e acum Ungureanu) şi scot şase lucrări de-ale tale şi le pun în jurul meu. Înainte sunt sunat de Cristi care-şi uitase laptopul la galerie. Mi-a zis că vine în juma de oră să-l ia. M-am instalat comod într-un scaun, cu laptop-ul deschis, pregătit să... scriu. Lumina nu era deschisa în cameră, o lăsasem aprinsă doar în camera lui Preda. Am fumat aproape toata ţigara. Îmi pusesem muzică veche românească - Anton Pann. Nu m-am aşteptat să se întîmple ce s-a întîmplat. M-am simţit ca o muscă prinsă fără să vrea într-o capcană. Lucrările nu erau luminate decît indirect drept pentru care nu mai vedeam nicio tuşă. Cu lumină directă în cameră mai vezi degradeul, clar obscurul realizat cu uleiuri. În semiintuneric ele devin doar prezenţe ale unor spaţii nedefinite multidimensionale. Ţin minte că mi-am şoptit ca mă joc cu focul, că sunt prea multe în jurul meu, că o să mă facă praf. Mi-am zis mai apoi că poate că atunci e momentul să scriu. Să încep cu  ce înseamnă "vederea". Cum începe ea de cînd eşti mic-copil. Cînd simţi că vezi pentru prima oară? Cînd s-a întîmplat? Am mai scris cu greu, literă cu literă, încercînd să nu cad în vortex. Au fost patru rînduri ca o revelatie după care mi-au plesnit minţile. Încercam cu disperare de înecat, ca o curcă fără cap, să ies de acolo, să încerc să mă mişc. Nimic. Încremenit într-o lume care însemna moarte pentru cea de-aici. Eram ca un tras în ţeapă. Nu ştiu cum am scăpat şi dacă am scăpat. M-am trezit din nou aici, în birou, tremurînd din tot corpul şi cu senzaţia foarte acută că m-am pişat pe mine. Mă uit mai bine si nu eram pişat. Mă gîndeam ce imprudent sunt, că am detonat o bomba nucleară sufletească, un portal negru ce nu mai poate fi dezasamblat. Eram îngrozit şi nu mă puteam mişca să dau nici măcar un telefon. Ca printr-un abur am realizat că poate ajunge Cristi la galerie şi mă extrage dracului de acolo. Într-un tîrziu, mi s-au părut zile, a venit. I-am mormăit să ieşim repede. Cred că s-a speriat pentru că eram alb-faină. La lift primesc sms-ul tău "evreii sunt hitiţi?". Înţeleg "evreii sunt tîmpiţi?" şi ies plin de vină că am bubuit ca un copil prost o încărcătură formidabilă. Am ieşit pe Magheru şi mie mi se părea ca totul e o revizitare, că am murit, că-mi lipseşte juma de creier şi că tot ce vad este ca-n Cartea Tibetană a Morţilor o reîntoarcere temporară într-o lume care mi-era familiară şi acum mi se părea un joc simpatic de marionete... Am ajuns in centru vechi unde sta Cristi. Să bem ceva zic eu, trage aer în piept îmi spune el. Sunt alb-var. Cristi e îngrijorat şi spune să merg sus la el să mă întind. Urcam cu liftul si mie îmi vine să vomit. Din lift pînă intram în casă fac un efort să nu vomez în scara blocului. Intru şi, cu voma-n gură deja, mă îndrept spre baie. Acolo îmi dau drumul la borîtură în baie şi nu în closet. Catastrofă. Ruşine. Încerc să fac curat. Reuşesc parţial. Cristi îmi spune sa mă liniştesc şi să mă întind. Încerc. Dorm. Mor din nou. Mă trezesc ceva mai ok, reinserat mai bine în lume. Îl întreb pe Cristi ce dracu s-a întîmplat. Îmi aduc aminte. Îi spun că sigur o să uit mîine, că trebuie să venim mîine dimineaţă ca geniştii să dezamorsam bomba. Că o astfel de folosire este foarte periculoasă şi că trebuie să-mi aducă aminte să-ţi spun că trebuie să avem grijă la panotare. Sunt curios să ştiu dacă ce am scris pe laptop înainte să-mi pierd minţile s-a păstrat în memoria calculatorului deşi l-am închis în lupta pe viaţă şi pe moarte.

Am revenit acum dimineața cînd iţi scriu. Am făcut o poza la "nava" neagră. Am dezasamblat-o. Am deschis laptopul. Cele patru fraze s-au păstrat:

Toată lumea începe cu vederea. Ea e deschiderea luminoasă către a fi. Există un moment nedefinit şi de abia întrezărit în copilăria fiecăruia cînd Lumina se face Lumină şi apoi decade ca „vedere”. După care apar „culorile”  ce toate împreună înseamnă tot Lumină dar care alcătuiesc „forme” mai apoi şi formele devin în jos „lucruri” ce ne creează lumea – realitatea. De aici începe viaţa conştientă. Tra la, la, la.

(Dan Popescu)

                                                                  Blindness

  Yesterday, foolishness almost cost me my life. I left your workshop. I recall telling you that I wanted to light a smoke and get to writing. You told me it would last about two hours, after which things would stop making sense, and I'll want to give up. You then told me the parable with the hermits, the majarajah and the hunger. I didn't get it. Seemed to have nothing to do with what I was talking about, that it didn't fit, you know... But parables are exactly thus, you're not supposed to understand, they're not supposed to clarify anything(remind me to talk to you about this). What I didn't tell you was that I was going to get myself into a more unusual situation. When I get to the gallery I'm feverish, barely catching my breath. I tell myself I'm gonna wait for everyone to leave(I knew Lo was taking Ioan to a concert) and I sit down in the room on the right (where Ungureanu is now) and I take out six of your works, and spread them all around me. Before this, Cristi calls me, having forgotten his laptop at the gallery. He tells me he'll be there to pick it up in half an hour. I slump down into a comfy chair, with my laptop on, ready to... write. The light wasn't on in the room, I'd only left it on in Preda's room. I nearly finished the cigarette. I'd put on old Romanian music - Anton Pann. I never saw it coming. I felt trapped, like a fly. The works were only indirectly lit, because I couldn't see any of the bristle marks. With an open light source in the room, you can see the gradient, the oil chiaroscuro. In the shade, they turn into mere pointers of undefined, multidimensional spaces. I remember whispering to myself that I was playing with fire, that there were too many around me, that they would wreck me. I told myself afterwards that maybe that was the time to write. Start with what "sight" means. How it originates in early childhood. When do you first feel you can see? When did it happen? I barely managed to write, one letter at a time, trying not to get sucked into the wormhole. Those were four lines like a revelation, after which my mind snapped. I was trying, with the desperation of a drowning man, like a headless chicken, to get out of there, to try and move. Nothing. Frozen in a world that meant death to this one. It was as if I'd been staked. I don't know how, or whether I escaped. I woke up back here in the office, in my flesh quivering, with the acute sensation that I'd pissed myself. I look down to check, and I hadn't. I was thinking I'm oh so careless, to detonate this spirit bomb, a black portal that can't be shut down again. I was terrified, couldn't even move to phone anyone. Hazily, I realised that Cristi might get to the gallery and get me the fuck out of there. Eventually, it seemed like days to me, he arrived. I mumbled that we should get out of there as quickly as possible. I think I might have scared him, I was starch-white. At the elevator, I get your text. "Are Jews Hittites?" - I misread it "Are Jews nitwits?" and it fills me with shame for having blown a formidable load, like a dumb kid. I went out on Magheru, and it all seemed like an aftermath, like I'd died already, I was missing half my brain, and all I saw was like in the Tibetan Book of the Dead, a momentary return to a world that was once familiar, and now seemed like an endearing puppet show... I get to Cristi's place, in the old town. Let's have a drink, I say, take a deep breath, he says. I'm starch-white. Cristi is worried and he says I should come upstairs and lie down. We take the elevator  and I feel like retching. From the elevator to the house, I'm making an effort not to throw up in the hallway. I greet Alina and, with vomit in my mouth already, I rush to the bathroom. At last, I release, but it's not the bathroom, it's the closet. Disaster. Shame. I try to clean up. I kinda even manage to. Cristi tells me to relax and lie down. I try. I sleep. I die again. I wake up in a somewhat better state, with a bit of a better grip on the world. I ask Cristi what the fuck had happened. I remember. I tell him I'll for sure forget all about it tomorrow, that we have to come in early like the bomb squad, to defuse it. That this kind of use is very dangerous, and that he has to remind me to tell you we've gotta be very careful with the layout. I'm wondering if what I wrote on the laptop before I totally lost it was saved, although I shut it down when fighting for my life. 
I got back this morning, when I'm writing this. I took a picture of the black "ship". I disassembled it. I opened the laptop. The four lines were still there:

"The entire world begins with sight. It is the lit opening to being. There's an undefined moment, barely visible in anyone's childhood, when light turns into Light and then it falls into "sight". After that, "colours" appear, altogether still Light, but which then form "shapes", and shapes go further down into "things" that create the world - reality. This is the inception of conscious life. Tra la, la, la."

(Dan Popescu)