Benny Jackson, regele swingului și regele expresionismului. 

„Neîncadrat în norma societății de a produce lapte oficial pentru «mașinarie», mă trezesc în noapte că îmi place să beau din mierea zeilor.” (B.J.)

Benny Jackson s-a cărat de undeva din mlaștinile americane cu puțin înainte ca tagma criticilor să-l găsească și să-i dea vreun Nobel doar pentru că le-a luat-o celorlalți înainte și are dublă specializare. A ajuns în România unde s-a simțit prea melancolic și cerebral ca să se apuce de manele. A făcut pictură doar pentru că noaptea își găsea în deversările orașului materie primă pentru ideile lui și mijloace cu care să le exprime. Un cocktail eterogen pe care îl găsești numai în București Boogie Woogie și în reversul ei

.Are o personalitate schizoidă: o mână care trage spre stânga și una spre dreapta, dar nu în sens politic. O lucrare poate să fie ca fețele unei monede: ai odată cap, o dată pajură și alteori amândouă la un loc. Uneori eliberează o tușă viguroasă prin care descrie personaje nervoase, nevrotice, cu ochii bulbucați și priviri fixe. Aici își asumă sinteza expresionismului, critica socială și dă naștere monștrilor care privesc seducător-tulburători în culori aprinse. Transformă reflexia geamurilor și a oglinzilor în suprafețe opace în care propria introspecție capătă dimensiuni patologice.Alteori atenția lui se decantează diferit și produce lucrări minuțioase, cu detalii subtile și personaje miniaturale ca în ilustrația de manuscris. Imaginea se transformă într-un soi de american gothic distorsionat și contaminează moștenirea europeană: soldatul și femeia lui Giorgione se transformă într-un alien și paznicul său. Nimic ciudat, poate doar un alt tip de interpretare.

Dacă Benny Jackson ar fi un Llewyn Devis care încearcă să-l impresioneze pe Justin Timberlake sub privirile fraților Coen, s-ar putea zice că Benny și-a învățat lecția de la Kippenberger, trecând prin Rostopasca cu o mică inserție de la Rădvan. Dar nu e decât pe jumătate așa. Schema lui seamănă mai departe cu a unui colportor-bricoleur care încearcă să adune bucățile orașului. Un soi de colaj pop tridimensional asamblat din ce nu mai trebuie nimănui și care se nimerește la colț de stradă sau sub stâlpii vag iluminați. O capotă de Trabant, o oglindă sau o ușă scoasă din balamale. Jackson lucrează caun scenograf salahor care își cară materia primă din noaptea bucureșteană într-o lumină mai avantajoasă. 

Benny Jackson preia fără să știe motivul altarului poliptic: capota Trabantului pare că adăpostește un cotoi roșcat, întins pe cât mai multă suprafață utilă. La un flip al lucrării, pe partea opusă așteaptă Moartea Pisicilor. (Un fel de Moartea Șobolanilor cum o numea Terry Pratchett, mai mică decât Moartea Oamenilor, dar cu siguranță mai puțin filozofică și mai ocupată).

Ioana Marinescu