Expresionismul abstract american este o experiență modernistă ultimă care are cîțiva parametri clari de operare: reducerea picturii la bidimensionalitate, la culoare, gest direct sau sentiment. Totul necesită timp, artiștii care au dezvoltat o cercetare interesantă înăuntrul acestei paradigme aveau expoziții personale de abia după ce împlineau 30 de ani. E o artă matură, care era eroică în anii 50, a devenit mainstream în anii 60-70 și a reprezentat principalul cal de bătaie al artiștilor pop în atacul lor împotriva artei serioase. Stefan Triffa s-a școlit la sfîrșitul anilor 70 cu a doua generație de artiști abstracți americani (Poussette D’Art și Theodoros Stamos). În momentul în care, în anii 80, el dezvolta și își elabora un stil propriu, arta abstractă nu mai era la modă. Galeriile și muzeele erau în plin neo-pop, conceptualism sau minimalism. E ce se putea întîmpla mai bine în viața lui Ștefan. Calea abstracțiunii în artă redevenise spinoasă. Situația romantică prin care artistul-bărbat se însingurează în atelier, îți rumegă furiile, tristețile și obsesiile, redevenea avangardistă. Criza perpetuă plus ingredientul “timp îndelungat” petrecut în atelier a fost întotdeauna o soluție optimă de construcție artistică. Cum arată procesul prin care Stefan realizează o pictură? Totul se petrece seara, cînd oamenii s-au culcat sau, de curînd, dimineața cînd oamenii nu s-au sculat încă. Se începe cu pînza la orizontală unde, în funcție de o intenție formală neclară încă, dar adulmecînd precum un ogar un sentiment, artistul aplică o dominantă cromatică, fie cu mîna, fie prin decalcomanie. Dominanta este construită gestual sau aleatoriu. În cazul cînd e atacată cu mîinile sau cu degetele procesul se desfășoară rapid, e plin de oftaturi și fornăieli ca și cum ceva se naște din simpla energie a trupului, ceva inefabil dar la fel de greu de născut precum o bucată de carne. În cazul în care e vorba de decalcomanie lucrurile sunt ceva mai calme, mai reflexive. În ambele situații se petrec mult mai multe eșecuri decît reușite. Artistul se dă în spate, decide în stil demiurgic dacă dreptunghiul tabloului stă, dacă este “bun”. Dacă nu, se va produce o nouă încercare. După ce fondul s-a născut, urmeaza elementele figurative ce sunt fie amprente rotunde ale degetelor care parcurg fundalul, fie mici fluturi cromatici, fie siluete organice ale unei viețuitoare nedefinite. În cazul fundalurilor realizate prin decalcomanie pictura se desfasoară la limitele găurilor produse de obiectele care au creat formele pe pînză. Totul este o cercetare în jurul culorii, a posibilității ei de a exprima nemediat lumina și umbra. Sau cum să alcătuiești o ecuație artistică în care aventura trece prin efort performativ în a exprima un sentiment, urmat de încercarea plastică de a lua distanță și a-i da o orientare de amurg sau de răsărit, totul construindu-se prin evitarea explicitului, recognoscibilului sau a lumii obiectelor. (Dan Popescu)