Ne învățăm copiii de mici să împartă lumea din jur conform unei gramatici a ființei: în cele însuflețite și cele neînsuflețite. Vom observa cum imediat vor îngrămădi o categorie de mijloc între ele, să-i spunem a "lucrurilor cărora le-am dat un pic de suflet de la mine". Ursuleți, păpuși, perne și păturici se pot impregna cu sensibilitate și dragoste și vor intra în această specie a ființării. Dar cum creierul uman tinde să nu lase alveole deja alocate în paragină, odată ajunși adulți, vom popula acest teritoriu cu produse culturale (bine, infantilismul nostalgic o umple cu gadgeturi inutile). Scrisul nu poate fi așezat la aceeași masă cu pietrele, nici muzica nu o vom putea pune lângă fierul de călcat. A conferi ființă, a încărca lucrurile din jur (natura moartă) cu conștiință e esențial pentru modul nostru de a fi în lume. Natura (cea vie) a fost, timp de mii de ani pentru umanitate sediul pericolelor necunoscute, înainte de a fi transformată în grădina deliciilor turistice.
Pentru Tets Ohnari, producerea unei lucrări de artă înseamnă despărțirea unui obiect rezultat al actului creator – opera de artă- de un rest. În sculptură e evident (restul materialului este aruncat la gunoi), în pictură putem invoca chiar locul gol din tuburile de vopsea, în muzică totalitatea șirurilor de sunete nefolosite. E ceea ce rămâne din potențialul infinit al unui univers infinit când operăm o actualizare conștientă. Intervenția artistică, decupează o parte, îi dă o formă din minte, iar restul revine indefinitului naturii. Și ca în copilărie separăm cu grijă partea căreia i-am dat din sufletul nostru de ceea ce e doar aglomerarea moartă a atomilor.
Imaginea în care o persoană, un suflet gogolian, își atașează numele unei instituții, unei entități impersonale definită prin brand, logo și adresă e manifestul schizoid al cărților de vizită. E un soi de act artistic revers menit să faciliteze comunicarea. Schimbul de cărți de vizită nu e o întălnire între suflete, ele și-au adus cu ele creaturi neînsuflețibile prin definiție care să vorbească în locul lor, care să se recunoască instant, fără dubii. E o politicoasă descărcare de conștiință. 
Iar plasarea în lumea artei, în locul în care creația și marketul stau pe același scaun, oferă o scurtătură neașteptată pentru înțelegerea destinului operei de artă. Ea pleacă încărcată cu suflet din atelierul creatorului spre a fi deposedată de el când devine marfă, bine protejată de foliile cu bule, transportată în cutii speciale, înghesuită între altele cu un carton ce-i dezvăluie numele și prețul. Dar și-l poate reprimi înzecit în intimitatea unei alte persoane dispusă să o privească într-un fel anume. (Cristian Cojanu)