Lucian Hrisav – Și m-am trezit îndrăgostit de tot ce nu vedeam

     Cînd pictez, știu că țin ochii întredeschiși

  Cine e curios să facă un sondaj informal printre cunoscuți legat de ierarhia simțurilor i se va confirma bănuiala că văzul ocupă invariabil locul unu. Dacă formulezi întrebarea mai insidios “la care simț ai renunța mai întîi” rezultatele vor fi diferite de la om la om în alegerea locului unu sau doi însă pe ultimul loc va fi aproape sigur văzul.  Asta pentru că e cel mai seducător însoțitor al nostru pe parcursul imersiei fiecăruia dintre noi în viață. “Hai să vedem” spune copilul destul de devreme și lanțurile Mayei încep să fie purtate. Deși e cea mai apropiată abilitate senzitivă este și locul unde erorile se țin lanț. Nimic nu ne înșeală mai amarnic ca văzul. Atît de frecventă este eroarea încît psihiatrii nu se îngrijorează cînd le spui că ți s-a părut că ai văzut ceva sau te-a vizitat vreo halucinație. Nu cînd vezi lucruri, ci cînd auzi voci poți spera că vei fi legat într-o cămașă cu mîinile cruciș la spate. Cogito –ul cartezian începea cu  punerea în dubiu a simțurilor. Primul pe listă era văzul, cel mai ușor de bănuit de impermanență. În urma îndoielii metodice se ajungea la celebra frază “Mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist”. Și totuși, deși lipsit de consistență și alcătuit din materialul viselor, văzul este și o cale către adevăr sau mai precis către eliberare. Mai direct, auzul e ceva mai concret, cu reguli armonice ce merg la fix. Dacă omul ar fi fost plămădit doar într-o lume a sunetelor ieșirea din vraja lor ar fi fost mai greu de realizat. Mirosul, chiar și mai mult, vine cu un prizonierat teribil, acolo violența concretului are o putere ce păstrează orice specie în limitele ei, animalul miroase iar cînd  simțul olfactiv este cel mai puternic, nimic nu poate să-l facă să se simtă  incongruent cu propria animalitate. Vedem la cîini sau la porci, lumea mirosului e una extrem-concretă și aduce cu sine o obediență cvasi-totală  față de reacțiile primare. În cazul vederii, de vreme ce nu ne putem baza cu adevărat pe văz, se face simțită posibilitatea ca lumea ce ni se arată să nu-și fie suficientă, și această insatisfacție pune omul pe calea căutării interioare. Toată această introducere speculativă vine în întîmpinarea expoziției lui Lucian Hrisav unde tema principală este acest tip de impermanență a lumii vizuale. Lucian e născut în Constanța în 1994 și activează acum în București. Seria de lucrări prezentată acum are ca șnur unificator o tehnică care estompează dramatic detaliile imaginii. Rezultatul acestei tehnici este ceea ce denumim prin termenul englez  „to blur”. Efectul este foarte folosit acum în noua societate acaparată de social media. Îl întîlnim cel mai des atunci cînd  sunt cenzurate anumite imagini senzuale sau înfricoșătoare. La limită el transformă orice imagine în zgomot vizual. Imaginea devine un ecran cu purici. Cine a mai prins televiziune care avea program limitat, nu continuu, își aduce aminte că, la ore foarte mici, cînd programul se va fi încheiat, după intonarea imnului și după miră, apărea acel ecran cu purici electrici. Era semnalul lipsei de semnal. Practic, tubul televizorului capta radiația cosmică și o reda prin acea ploaie continuă, sunetul-imagine al universului viu. Pentru televiziune ecranul cu purici era echivalentul pînzei albe în pictură. Nu e de mirare că Lucian Hrisav se raportează la această realitate tele-vizuală în care s-a născut. Generația din care face parte este născută după 89 și, lumea analogă nu a avut așa mare greutate în dezvoltarea lui personală. Astfel, îi va fi mult mai ușor să concilieze lumea veche cu cea nouă. Cum? Mai întîi, în picturile pe care le vedeți nu a fost folosită pensula. Acest lucru nu e nou, Jackson Pollock nu atingea picturile cu un alt instrument, curgerile lui ( dripping-urile) produceau un dans estetic deasupra pînzei. La Hrisav pulverizarea se petrece la vertical și e folosit spray-ul, varianta democratic-stradală a aerografului.  Este un instrument industrial, destul de impersonal pentru că anulează tușa care păstra caracterul special al fiecărui pictor. Atomizarea vopselei se petrece uniform cu fiecare culoare aplicată,  astfel că provocarea de a crea o lucrare cu stil personal e și mai mare. La aceasta se adaugă și faptul că LH folosește culori de spray care, fiind utilizate pentru murale outdoors, sunt din fabricație niște culori hipersaturate. Lucrările de exterior au nevoie de contrast puternic pentru a putea avea impact în vreme ce pictura de galerie funcționează mai bine cu o cromatică temperată. Lucian reușește totuși să transforme strigătul cromatic în șoapte ce se adresează persoanei, nu cetățeanului. Să ajungi la acest rezultat subtil neînlocuind tehnica – spray cu altceva și  nici schimbînd culorile specific lumii grafferilor este în sine ceva spectaculos. E ca și cum ai încerca să faci masaj cu un escavator. Și totuși, cum reușește? Efectul divizionist al picturii e doar o aparență, aici nu se procedează prin compunere a unei imagini pixel cu pixel cromatic ca la Seurat sau Signac. Coloritul este liniștit prin supra-punerea mai multor șarje de șprei. Efectul e de transparență cu irizeuri ce le vedeam doar la imaginile stereoscopice chinezești  din tinerețea anilor 80. Erau acele imagini ce căpătau mișcare în momentul cînd erau privite din unghiuri diferite.  

Un alt element care trebuie discutat e formatul pînzei. Toate lucrările sunt pătrate. E o alegere conștientă aici. În primul rind, pentru un pictor care are ca procedeu adiția de culoare pe o pînză, să rezolvi plastic un pătrat e o aventură, pentru că primul gest este o destabilizare a unei forme perfecte pe care ulterior nu faci altceva decît să o reechilibrezi. În aceeași ordine de idei, în procesul facerii unei lucrări, Lucian pornește de la o imagine făcută de cele mai multe ori cu telefonul. Telefonul nu face poze pătrate ci fie dreptunghiulare (landscape) cu latura de jos lungă fie (portrait) cu latura de jos mică. Cel mai prietenos format pentru social media este însă pătratul. Astfel, înainte să înceapă lucrul cu spray-ul, Hrisav transformă imaginea într-una pătrată distorsionînd-o. Blur-ul va acoperi apoi întreaga situație. În al doilea rind, obsesia pentru șasiul în careu tine și de o situație contemporană a imaginii digitale. În varianta analog, imaginea  tipărită avea ca element primar pixelul rotund, așa numitele “ben day dots” folosite în benzile desenate care în artă au fost preluate și asumate de Roy Lichtenstein. În contrast, atomul imaginii digitale este pătrat iar Hrisav știe asta și astfel se justifică alegerea calapodului șasiului. 

Prin toate cele de mai sus observăm o asumare clară a unor date contemporane care ne-au artificializat și mai tare viața și experiența imaginii. Lucian face în continuare pictură pe pînză în cheie  old school. Dar mijloacele și abordarea tine cont de noua lume a digitalului. Folosește spray și nu pensula și e extrem de conștient că lucrările vor fi văzute/prezentate pe mijloace digitale. Cu toate acestea reușește să umanizeze efectul pictural, imaginile blurate sunt o prezentare foarte directă a felului cum amintirile se produc. Cu toții știm că o amintire prea clară nu are și putere sentimentală. Pe măsură ce evocarea ne doare mai tare, ea se înfășoară într-o ceață difuză, un blur care potențează nostalgia. Acest efect se hrănește din aceeași idee că descrierea exhaustivă a unui fenomen nu face decît să-l anihileze. Ori în artă miza este să prezinți prin vizual o realitate a sufletului. Asta e ținta expoziției de față, să prezinți imaginea sușă, acea apariție care face tranziția de la zgomot la semnal. E imaginea vieții, a bolboroselii ei neclare dar vii.  Suntem noi pe dinăuntru văzuți din afară.